Citadela din Budapesta (în maghiară Budapesti Citadella) este o fortăreață aflată în vârful dealului Gellért din Buda, în sectorul XI al Budapestei. A fost ridicat de autoritățile militare austriece în anul 1854, după înfrângerea revoluției maghiare de la 1848-49. În prezent, este un monument istoric și un important reper turistic al capitalei maghiare. Din 1987, zona ce cuprinde și Citadela este înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO, ca parte a obiectivului „Malurile Dunării”.

Fortăreața, cunoscută sub denumirea de Citadela din Budapesta este situată în Budapesta, pe vârful dealului Gellért, pe un platou îngust, situat la altitudinea de 235 de metri (139 m față de nivelul local al Dunării), fiind astfel construcția aflată la cea mai mare altitudine din centrul Budapestei. Din punct de vedere administrativ, se găsește pe teritoriul sectorului XI., cu axa longitudinală orientată în direcția est-vest, și care formează un unghi de aproximativ 30 de grade cu direcția Dunării. Extremitatea estică a construcției se află la marginea terasei de deasupra abruptului stâncos al dealului, care coboră spre faleza Dunării; tot aici, pe o terasă artificială, este amplasată Statuia Libertății.

Denumirea fortăreței vine de la cuvântul de origine italiană citadella. În limba maghiară, ca și în limba română, este un italienism, însemnând fortăreață sau cetățuie situată pe o înălțime, dinafara zidurilor unui oraș, având scopul de a apăra orașul și de a servi drept ultim refugiu în caz de ocupare a orașului de către inamic. Denumirea de Citadelă a fost adoptată oficial abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu pierderea rolului militar și intrarea ei în proprietatea Primăriei Budapestei. Până atunci, denumirea sa a fost: Fortăreața Militară de pe Dealul Gellért (în maghiară Gellérthegyi Katonai Erőd).

Fortăreața Citadelei a fost înălțată pe ruinele antice ale unei fortificații eravisce; între anii 1850 și 1854, cu ocazia realizării construcției, mare parte din urmele oppidumului de pe Dealul Gellért au dispărut.

În perioada evului mediu, pe vârful dealului a existat o capelă, loc de pelerinaj al locuitorilor Budei, care a fost distrusă după ocuparea orașului de către turcii otomani. Ulterior, turcii au construit pe platoul dealului o cetate de palisade, având un rol defensiv. La propunerea palatinului Ungariei, József, în locul cetății turcești de palisade a fost ridicat Observatorul Astronomic al Universității din Buda. Inaugurarea noului observator a avut loc în anul 1815 în prezența a trei suverani europeni: țarul Alexandru I al Rusiei, împăratul Francisc I al Austriei și regeleFrederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, care se reuniseră pentru încheierea Sfintei Alianțe și au călătorit împreuna la Buda pentru festivitățile de inaugurare.

La asediul cetății Buda de către armata revoluționară maghiară din anul 1849, artileriștii maghiari au amplasat bateriile de asalt pe platoul din fața observatorului astronomic în ciuda protestului energic a conducerii instituției și a universității. Riposta de artilerie a defensivei austriece din cetate, a dus la avarierea gravă a edificiului instituției, iar după căderea cetății unitățile revoluționare au părăsit locația, biblioteca, mobilierul și aparatele observatorului cazând pradă jafului.

După înfrângerea revoluției maghiare, Consiliul de Război din Viena, folosindu-se de experiența din timpul asediului din 1849, a hotărât abandonarea din punct de vedere militar a cetății Buda și construirea unei rețele de fortărețe puternice în jurul Budapestei, organizate și echipate după principiile strategiei militare moderne. Rolul acestei rețele urma să asigure apărarea în fața unor eventuale atacuri străine și, în același timp, de a contracara eficient orice revoltă internă. Citadela a fost primul obiectiv din cadrul acestei rețele. Piatra de temelie a noii fortărețe a fost pusă în 1850, pe baza proiectului inginerului genist austriac Emmanuel Zitta. Bugetul alocat și aprobat de către împăratul Franz Joseph pentru realizarea fortăreței a fost de două sute de mii de florini de aur. Locația a fost stabilită pe amplasamentul vechiului observator astronomic, distrus în 1849, extins la grădinile și viile adiacente care au fost expropriate. Ruinele observatorului astronomic au fost aruncate în aer, iar platoul a fost netezit prin lucrări de terasare. Terasarea s-a făcut în mare parte prin dinamitare, procedeu datorită căruia, cea mai mare parte a relicvelor antice eravisce au fost distruse. Construcția a durat patru ani, astfel încât în toamna anului 1854, unități ale armatei imperiale austriece și-au făcut intrarea în noua fortăreață. Conform planurilor inițiale, construcția avea 220m lungime, lățime maximă de 60 m cu pereți de 12-16m înălțime și grosime de 4m, structura de apărare a fost completată ulterior de o serie de șanțuri și valuri de pământ, având rolul de a asigura apărarea din direcția nord; în fort au fost amplasate 60 de tunuri moderne de calibru mare pe afeturi fixe. După finalizarea fortăreței de pe dealul Gellért, realizarea celorlalte obiective ale rețelei de forturi a fost abandonată, în favoarea construirii sistemului de cazemate de la Komarom.

Datorită amenințării permanente pe care o reprezenta fortăreața, pentru populația din orașele Buda și Pesta, ea a devenit un simbol detestat al ocupației.

După Compromisul austro-ungar din 1867, rolul militar al fortăreței dispare, bateriile de artilerie au fost demontate și unitățile austriece au înlocuite cu unități de honvezi care au folosit cazarma din interiorul fortului. Cu toate acestea, prezența militarilor a durat până în 1899, după ce în prealabil, în anul 1896, autoritățile militare au cedat construcția cu titlu gratuit, primăriei Budapestei. Ultima unitate militară care a fost campată în fort a fost Compania 2. a Regimentului 6. de Artilerie din cadrul Corpului de Armată 5. După evacuarea militarilor, opinia publică din Budapesta solicita primăriei dărâmarea completă a fortului. Autoritățile locale, sub presiunea opiniei publice, au intreprins lucrări de demolare, mai mult simbolice, dar care au fost abandonate din lipsă de fonduri. Cu ocazia demantelării parțiale din 1898-99, au fost distruse acele părți ale fortificației care puteau fi folosite pentru amplasarea tunurilor de asalt și a fost demolată cazarma precum și clădirile administrative din curtea interioară.

După anul 1900, Citadela, treptat, a devenit o atracție turistică și un loc de belvedere, datorită panoramei ce se deschide asupra întregului oraș. La începutul secolului al XX-lea au fost înlăturate rămășitele șanțurilor de apărare și au fost amenajate aleile pietonale care urcă de la baza dealului pană la fortăreață. Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1944, când încercuirea orașului de către trupele sovietice a devenit iminentă, aici au fost amplasate baterii de apărare antiaeriană ale armatei germane și maghiare, iar cazematele au fost folosite ca loc de depozitare și spital militar. În timpul luptelor din lunile decembrie 1944-februarie 1945 părți ale fortului au suferit avarii datorita tirurilor de artilerie, urme vizibile și în zilele noastre.

Papuci pe malul Dunării, se numește ansamblul gândit de către regizorul Can Togay și creat de către sculptorul Gyula Pauer în memoria evreilor uciși de către mișcara fascistă Crucile cu Săgeată. Victimele au fost obligate să se descalțe și să se așeze pe malul fluviului, apoi au fost împușcați. Trupurile lor au căzut în Dunăre și luate de ape.

Clădirea Parlamentului Ungar (în maghiară Országház sau Magyar Országgyűlés) este sediul Adunării Naționale a Ungariei, una dintre cele mai vechi clădiri legislative din Europa, un punct de reper notabil din Ungaria și o destinație turistică populară din Budapesta. El se află în Piața Kossuth Lajos (în maghiară Kossuth Lajos tér), pe malul stâng al Dunării. Parlamentul din Budapesta este în prezent cea mai mare clădire din Ungaria.

Clădirea a fost proiectată de renumitul arhitect Imre Steindl între anii 1885–1904, în stil neogotic. Prima ședință a guvernului maghiar a avut loc încă înaintea finalizării construcției, la data de 8 iunie 1896, cu ocazia aniversării unui mileniu de la înființarea statului maghiar.

Budapesta a fost creată prin unirea a 3 orașe în 1873. Șapte ani mai târziu, Adunarea Națională a decis construirea unei noi clădiri reprezentative a Parlamentului, care să exprime suveranitatea națiunii. În acest scop s-a organizat un concurs public ce a fost câștigat de arhitectul Imre Steindl (1839–1902); planurile celorlalți doi concurenți au fost realizate mai târziu pentru clădirile Muzeului Etnografic și Ministerului Ungar al Agriculturii, ambele aflându-se vizavi de clădirea Parlamentului. Construirea Parlamentului a început în 1885, clădirea a fost inaugurată în 1896 cu ocazia aniversării a 1000 de ani de la fondarea statului maghiar, fiind finalizată în 1904. (Arhitectul clădirii a orbit înainte de finalizarea acesteia.).

Aproximativ o mie de persoane au fost implicate în construcția clădirii, fiind folosite 40 de milioane de cărămizi, o jumătate de milion de pietre prețioase tip disc și 40 kg de aur. După Al Doilea Război Mondial, Dieta Ungariei a parlament unicameral, iar astăzi guvernul folosește doar o mică parte a clădirii. În timpul regimului comunist a fost amplasată o stea roșie cocoțat în vârful cupolei, care a fost înlăturată în 1990. Mátyás Szűrös a declarat Republica Ungară din balconul cu vedere spre Piața Kossuth Lajos, la 23 octombrie 1989.

Similar Palatului Westminster, clădirea Parlamentului este în stil negotic; ea are o fațadă simetrică și o cupolă centrală. De asemenea, interiorul parlamentului este simetric și are, astfel, două săli absolut din care una este folosită în scopuri politice, iar cealaltă pentru excursii ghidate. Clădirea are 268 de metri lungime și 123 metri lățime. Interiorul său include 10 curți, 13 lifturi de pasageri și de marfă, 27 de intrări (porți), 29 de scări interioare și 691 camere (inclusiv mai mult de 200 de birouri). Cu înălțimea sa de 96 de metri, Parlamentul este una dintre cele două clădiri cele mai înalte din Budapesta, împreună cu Bazilica Sfântul Ștefan. Numărul 96 se referă la fondarea Regatului Ungar în 896 și la aniversarea unui mileniu de la acest eveniment în anul 1896.

Fațada principală se află pe malul Dunării, dar intrarea principală oficială este din piața aflată în fața clădirii. În interiorul și în afara clădirii sunt 242 sculpturi pe pereți. Pe fațadă se află statui ale conducătorilor maghiari, ai conducătorilor din Transilvania, precum și ale unor faimoși lideri militari. Deasupra ferestrelor sunt reprezentate blazoanele regilor și ducilor. Intrarea principala este pe scările situate pe latura de est, mărginită de doi lei.

Când intră în Parlament, vizitatorii pot merge până la marile scări ornamentale, pot vedea frescele de pe tavan și bustul arhitectului Imre Steindl, aflat într-o nișă din perete. Alte statui sunt cele ale lui Árpád, Ștefan și Iancu de Hunedoara.

Una dintre cele mai celebre părți ale clădirii este holul central hexadecagonal, cu imense camere adiacente: Casa Inferioară (azi Adunarea Națională se întrunește aici în ședințe) și Casa Superioară (până în 1945). Coroana Sfântului Ștefan, care este, de asemenea, reprezentată în stema Ungariei, a fost expusă în holul central începând din anul 2000.

Alte elemente decorative sunt vitraliile și picturi din mozaic de sticlă realizate de Miksa Róth. Datorită suprafeței sale extinse și a lucrărilor sale detaliate, clădirea este aproape întotdeauna în curs de renovare.

În timpul regimului comunist, guvernul a adăugat o mare stea roșie pe cupola centrală a clădirii, dar steaua a fost înlăturată după căderea comunismului.

Parlamentul este accesibil prin Linia 2 a Metroului din Budapesta, linia de metrou 2 din Budapesta, din stația Piața Lajos Kossuth. În fața clădirii se află un monument memorial al Revoluției ungare din 1956, precum și impozantul Memorial Kossuth și statuia ecvestră a lui Francisc Rákóczi al II-lea. Există, de asemenea, o statuie a lui Attila József la marginea clădirii Parlamentului, așa cum a descris-o în poemul său „Despre Dunăre”. Piața Martirilor (Vértanúk tere) se învecinează cu Piața Kossuth, având o statuie a lui Imre Nagy.

Printre tone de ştiri şi de reacţii panicarde şi, mai ales, propagandistice, n-am prea văzut analize serioase (în presa românească) în care să se explice pe scurt ce s-a întâmplat în Grecia. În ultimele două zile, am citit materiale pe tema asta cât n-am citit toată viaţa despre ţara asta. În presa americană, de exemplu, sunt tone de articole pe lângă subiect.

Un pic de context se poate găsi în articolul scris de Patrick, dar concluzia lui nu e tocmai cea mai fericită şi, din punctul meu de vedere, e departe de a fi corectă. Pentru mai mult context, e excelentă analiza asta din The Guardian. În fine, o să încerc să explic ceea ce nu înţelege lumea în general, chiar dacă la modul mai superficial.

“Cine i-a pus pe greci să se împrumute?”

În orice economie, la fel ca într-o afacere, împrumuturile sunt cât se poate de obişnuite şi au o bază cât se poate de logică. Un exemplu banal (nu neapărat corect, dar util pentru a ilustra ideea): construcţia unei autostrăzi. În loc să pună presiune pe buget şi să scoată cinci miliarde de euro, tăind din altă parte, un stat se poate împrumuta de suma respectivă, pe care o poate returna în următorii, să zicem, zece ani, în rate.

În primul rând, presiunea pe buget e extrem de mică – dacă vrei să termini autostrada în doi ani, nu scoţi 2,5 miliarde euro în fiecare an, ci plăteşti câte 250 milioane euro în fiecare an, timp de zece ani. Între timp, după cei doi ani de construcţie, introducând o taxă de autostradă, ai opt ani să-ţi recuperezi investiţia, ba chiar să ieşi pe plus, în funcţie de traficul generat şi de preţul perceput.

“Da, dar grecii s-au împrumutat ca să plătească creditorii!”

Corect, doar că, în cazul de faţă, problema e mai amplă. Statul grec nu e performant şi nici n-a fost vreodată în ultimele câteva zeci de ani. Mai exact, colectarea taxelor e laxă, corupţia e mare, populismul politicienilor e pe măsură. O să explic mai jos de ce. Şi, în plus, cheltuielile bugetare sunt extrem de mari, având un sistem bugetar supradimensionat, cu care se cheltuie mai mulţi bani decât poate duce ţara.

Însă am văzut tot soiul de reacţii populiste menite să arate cu degetul înspre creditori. De exemplu, “doar 10% din banii împrumutaţi s-au dus către poporul grec, restul s-au dus tot la creditori.” Cum bine explica cineva, banii împrumutaţi în ultimii şapte ani de către Grecia ar fi trebuit să se ducă 100% către creditori, nu doar 90%.

Când a venit criza, sistemul bancar a fost la un pas de a falimenta şi a trebuit salvat. Întrebarea obişnuită e: aşa, şi?, de ce să salvezi băncile? Răspunsul: e un cerc vicios. În primul rând, băncile nu acordă doar împrumuturi, oamenii au depozite, îşi ţin banii în bănci. Dacă pica sistemul bancar, cei cu depozite pierdeau banii. În acelaşi timp, cei cu datorii erau oricum obligaţi să şi le plătească, datoriile nu dispăreau peste noapte.

Mai mult, toţi cei care-şi iau salariile pe card ar fi rămas cu banii suspendaţi undeva în sistem şi n-ar fi putut să-i folosească. Pe româneşte, ar fi fost un dezastru. Ca să treci peste o criză de lichidităţi, faci o infuzie de bani. De unde? De la creditori.

De ce de la creditori? Din două motive: 1. statul, cel mai probabil, nu avea de unde să scoată suma necesară; 2. ca în exemplul de mai sus, nu pui presiune pe buget, ci împrumuţi şi îi plăteşti în tranşe. În plus, criza n-a implicat doar o problemă a sistemului bancar, ci şi o contracţie economică – o scădere semnificativă, de la o scădere a consumului la o scădere a vânzărilor etc., fără să socotim panica. Toată economia – şi nu doar în Grecia – s-a dus în jos.

Concret, împrumutul la FMI, BCE etc. are rolul de a-ţi permite ţie, ca stat, să îţi foloseşti bugetul pentru cheltuielile curente şi, în acelaşi timp, să faci o serie de reforme sau să iei măsurile necesare să intri cât mai rapid pe creştere economică.

Ceea ce, în Grecia, nu s-a întâmplat. Grecii s-au bazat pe credite, iar la nivel de reforme, pauză. După 2008, grecii au avut două bailout-uri. Adică au fost de două ori la un pas de default (incapacitate de plată, deci faliment de stat), adică exact ce s-a întâmplat zilele astea. Bailout înseamnă, la modul cel mai superficial cu putinţă, “să te scoată alţii din rahat.”

Sistem de taxare liberal, măsuri socialiste

De ce n-au luat măsuri de creştere economică? Din cauza populismului. Fiecare credit luat de greci a venit cu nişte condiţii ataşate, pe care grecii le-au respectat doar pe hârtie, nu şi în practică. Există un timeline foarte bun pe Wikipedia cu criza grecească şi măsurile luate, iar “austeritatea” grecească ţine mai degrabă de tăierea unor bonusuri şi îngheţarea creşterii pensiilor, şi până şi acelea au fost negociate şi răsnegociate.

Au tot existat propuneri de creşteri a TVA-ului, dar dacă e să iei fiecare “pachet de austeritate,” se poate vedea clar că dracul nu e chiar atât de negru. Grecii nu aveau, în 2010, un TVA unic, iar creşterile erau suportabile (1-2% per categorie) faţă de România unde TVA-ul era deja mare şi a fost mărit cu încă cinci puncte procentuale.

În orice caz, dincolo de impozitarea progresivă pe venituri, care-i o măsură mai socialistă, există şi destule excepţii de la plata taxelor, precum cele pe dividende sau pe activităţi ce ţin de industria navală sau maritimă, unde nu se plătesc deloc unele taxe. O listă mai mare cu sistemul grecesc de taxare, aici, sau, actualizată, aici.

În prezent, pentru marea majoritatea a produselor, Grecia are un TVA de 13%. În ultimele condiţii impuse de creditori, se cere trecerea la un TVA de 23%, cu excepţia medicamentelor, alimentelor, turismului şi energiei. Mai exact, nu-ţi mai poţi cumpăra o plasmă, dar nici nu mori de foame şi nici turismul, parte importantă din economia Greciei, nu e pus sub presiune. În acelaşi timp, în ultimul pachet de propuneri, modificările sunt temporare, pe termen destul de scurt, iar termenele de întoarcere la situaţia dinainte sunt negociabile, în funcţie de rezultate, deci suficient de multă bunăvoinţă din partea creditorilor.

Dacă sistemul fiscal este mai încurajator pentru afaceri decât cel românesc (mai ales în insule, unde taxele sunt mult mai mici), în acelaşi timp, măsurile luate de guvern sunt destul de socialiste, ceea ce face ca sistemul să nu fie sustenabil. Practic, guvernul dă salarii mari în mediul bugetar, bonusuri peste bonusuri, al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu etc., deşi n-are de unde să dea.

Mai exact, Grecia a făcut şi face cheltuieli pe care nu şi le permite.

“Măsuri de austeritate înseamnă măsuri de sărăcire”

Am tot citit, zilele astea, o grămadă de păreri despre măsurile de austeritate impuse Greciei. Aici se cuvine precizarea că nu a dat nimeni o definiţie “austerităţii” din sintagma asta. “Măsurile de austeritate” impuse Greciei nu sunt măsuri de sărăcire a ţării sau a oamenilor, aşa cum merge propaganda socialistă – am văzut confuzia asta inclusiv în publicaţii americane, care nu înţeleg foarte bine realitatea europeană.

În contextul de faţă, sunt “măsurile pe care le iei când eşti în sărăcie.” Mai exact, tai cheltuieli care nu sunt urgente şi foloseşti banii pentru cele care sunt urgente sau pentru cheltuielile curente. Adică, la modul cel mai simplist, nu-ţi iei plasmă nouă dacă nu-ţi permiţi, ci foloseşti banii pentru a-ţi plăti mâncarea.

Ultimul pachet de propuneri de la creditori, cum spuneam şi ieri, e destul de lejer şi de bun-simţ. Impune nişte taxe pentru bogaţi (de exemplu, pe yachturi mai lungi de zece metri) şi creşterea TVA-ului, scoaterea la licitaţie a licenţelor 4G şi 5G (chestie comună în toată Europa, inclusiv în România), dar nu e nimic groaznic.

Spre deosebire de Grecia, România a avut condiţii cu mult mai dure, care au fost puse în practică, fără a fi negociate ulterior şi fără a fi iertaţi atunci când s-a decis ca ele să nu fie puse în practică. Or, grecii au tot fost iertaţi atunci când n-au avut chef să respecte condiţiile.

“FMI, BCE, creditorii cei răi, cămătarii lumii!”

Bine, bine, dar nenorociţii de creditori? Că FMI şi BCE cer dobânzi! Ei bine, lumea nu ştie ce-s alea FMI şi BCE. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană, la modul cel mai simplist spus, au ca acţionari nişte ţări care au cotizat cu nişte bani pentru crearea lor, bani luaţi din taxele şi impozitele plătite de cetăţeni.

Mai exact, fondurile FMI şi BCE vin din banii oamenilor, inclusiv ai românilor. Explicat la modul cel mai simplist – şi nu tocmai corect, dar treacă-meargă -, dacă BCE este un soi de bancă naţională a întregii Europe, FMI este un soi de casă de ajutor reciproc a întregii lumi. Cert e că, spre deosebire de FMI, BCE are şi dreptul de a tipări euro. De altfel, e şi singura instituţie care poate tipări euro, şi o să explic mai jos de ce e important aspectul ăsta. În orice caz, ambele se comportă precum nişte CAR-uri atunci când împrumută statele.

Revenind, FMI şi BCE încasează dobînzi atunci cînd împrumută alte ţări cu scopul de a mări capitalul disponibil atunci cînd una sau mai multe dintre ţări (membre ale celor două bănci) ajung în situaţii precum Grecia. Nu sunt bănci al căror scop e profitul, precum cele la care-ţi plăteşti ratele la casă, la maşină sau la plasmă. Sunt bănci al căror scop este să asigure lichidităţi în cazul unei crize financiare, naţionale sau de amploare. Sunt un soi de “depozite bancare strategice,” măsuri de siguranţă.

Banii împrumutaţi grecilor sînt din banii cetăţenilor ţărilor “acţionare” cu care statele au cotizat în cele două bănci. Mai exact, şi din banii tăi, de român, au fost împrumutaţi grecii. Înainte de a-i înjura pe nenorociţii de creditori, poate ar trebui să-ţi aminteşti că banii nu cresc în copaci şi că munceşti pentru ei.

“Da, dar condiţiile sunt inumane!”

Condiţiile nu sunt nici pe departe chiar atât de groaznice precum sunt promovate prin presă sau pe bloguri. De exemplu, dobânda standard la care împrumută FMI este de 3,6%, dar în cazul Greciei, a fost redusă până la 0,9%, iar creditele sunt eşalonate pe vreo 30 ani.

Criza actuală din Grecia e generată de populism. Pentru fiecare credit, la fel ca în cazul unei bănci obişnuite, se face un calendar de plăţi. În cazul Greciei, anul acesta, sunt ratele cele mai mari de plătit. De anul viitor, sumele sunt mult mai mici şi mult mai uşor de suportat. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că actualul prim-ministru, Alexis Tsipras, a vrut să arate că e mai cu moţ.

Ca să plătească rata către FMI pe 30 iunie, Grecia depindea de o nouă tranşă dintr-un împrumut la BCE, cu condiţia să accepte propunerile. A refuzat din cauză că, în campania electorală, a promis că nu va mai accepta condiţiile creditorilor. Dacă le-ar fi acceptat, asta ar fi dus inevitabil la pierderea popularităţii şi, cel mai probabil, la pierderea puterii. Or, tocmai asta încearcă să facă, să-şi salveze pielea.

Există multe discuţii pe tema corupţiei din Grecia, despre care eu, unul, am înţeles că e similară cu corupţia din instituţiile româneşti până acum câţiva ani. Practic, Tsipras încearcă să nu schimbe nimic în Grecia, viaţa să continue în aceeaşi manieră, cu un sistem bugetar supradimensionat şi bine plătit, unde nici un funcţionar să nu fie deranjat în vreun fel de schimbări.

De altfel, una dintre cerinţele creditorilor era tocmai aceea de a crea un Fisc autonom, care să crească gradul de colectare a taxelor. Or, Tsipras găseşte o asemenea cerinţă “inacceptabilă şi umilitoare la adresa poporului grec.” Dilema, în acest caz, este ce anume e acceptabil şi neumilitor.

De ce Europa e atât de încăpăţânată?

Grecia nu datorează bani doar către FMI şi BCE, ci şi către ţări precum Germania sau Franţa. Din cauza lipsei de reforme din ultimii şapte ani, de când a lovit criza, Europa nu a văzut nici o garanţie că îşi va recupera banii. Practic, Grecia nu prezintă nici un fel de încredere în faţa creditorilor, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care Germania şi compania au ţinut cu dinţii de acele condiţii.

Am văzut discuţii despre Italia, Portugalia sau Spania, însă acestea sunt ţări care au “bonitate,” adică sunt credibile, iar când a fost cazul impunerii unor măsuri de austeritate, au fost puse în aplicare. În plus, diferenţa dintre Grecia şi celelalte state e că celelalte state au multe datorii între ele, pe care şi le pot anula, pe când Grecia nu prea a împrumutat pe nimeni şi n-au ce să-i taie.

Întorcându-ne un pic la “creditorii cei răi,” în ultimii şapte ani, datoria Greciei a fost restructurată şi reeşalonată de mai multe ori, iar o bună parte din datorie a fost ştearsă. De altfel, în ultimii şapte ani, Europa s-a purtat mai degrabă cu mănuşi cu Grecia, acceptând ca grecii să nu ia multe dintre măsurile propuse odată cu celelalte “pachete de austeritate” din ultimii şapte ani.

“De ce să crească taxele?”

Întrebarea de bază pe o care o adresează toată lumea: De ce să crească taxele şi TVA-ul? Răspunsul e simplu: pentru că oferă predictibilitate. Ai un număr de locuitori şi un volum relativ constant de tranzacţii (de exemplu, vânzări de mărfuri, de la alimente la plasme) şi poţi face un calcul, măcar grosso-modo, o proiecţie a încasărilor viitoare. Practic, ai mai multe şanse să ştii pe ce bani te poţi baza pe viitor.

Pe de altă parte, încasările din taxarea companiilor nu sunt la fel de previzibile câtă vreme armate întregi de contabili vor găsi tot soiul de metode creative de optimizare fiscală. În plus, ideea este ca tot capitalul companiilor să rămână în ţară, nu să fie scos prin diverse metode, fie că vorbim de offshore-uri sau, pur şi simplu, prin dividende. Or, fără nişte proiecţii cât de cât clare, nu ştii pe ce să te bazezi.

Creşterea taxelor e cea mai simplă metodă de a strânge bani la buget şi de a ajunge pe plus până în momentul în care economia creşte la un nivel suficient de bun încât să meargă de la sine şi să justifice tăierea taxelor pentru că încasările ar fi suficient de bune încât să susţină măsurile sociale fără a reveni în gaură.

“Vor să facă din Grecia un exemplu!”

Afirmaţia asta nu e departe de adevăr, însă nu e nici tocmai corectă. Pe de o parte, dacă Grecia ar primi bani fără nici o condiţie, ar fi un precedent periculos pentru stabilitatea monedei Euro şi, în acelaşi timp, pentru stabilitatea economică din toată Europa. Practic, alte ţări datoare ar putea să procedeze la fel – de exemplu, Italia, Spania sau Portugalia.

Pe de altă parte, enunţul e fals în condiţiile în care grecii nu sunt credibili, iar europenii ar risca să mai vadă banii împrumutaţi abia la calendele greceşti. Or, asta nu e nici o afacere pentru nimeni, ci e o gaură foarte mare în contul tuturor ţărilor – şi, cum explicam mai sus mecanismul FMI şi BCE, e o gaură inclusiv în contul României.

Care-i treaba cu întoarcerea la drahmă

Al doilea motiv pentru care creditorii sunt încăpăţânaţi e acela că Grecia nu îşi permite să continue în maniera propusă de Tsipras, iar economiştii nu văd nimic sustenabil în propunerile lui. Situaţia din Grecia afectează – deşi asta nu se vede cu ochiul liber – economia întregii Europe.

Politicile lui Tsipras ar fi fezabile dacă ar avea monedă proprie, considerând că ar mări inflaţia prin tipărirea de bani, însă singura entitate care poate tipări Euro este BCE. Or, BCE nu va tipări mai mulţi Euro din cauză că asta ar însemna creşterea inflaţiei în toate ţările care au adoptat moneda unică. Adică nu au de ce să sufere ţări care deja au trecut prin măsuri de austeritate din cauza orgoliului lui Tsipras.

Singura soluţie a grecilor ar fi să iasă din zona Euro şi să se întoarcă la drahmă, putând astfel să tipărească bani. Însă soluţia asta nu e deloc fezabilă, câtă vreme s-ar putea traduce lejer printr-o catastrofă economică pentru greci. În primul rând scade puterea de cumpărare şi, după toate probabilităţile, vor creşte preţurile la tot ce înseamnă produse de import, ceea ce ar înrăutăţi şi mai mult situaţia.

Explicat pe scurt, asta înseamnă că drahma va avea un curs de schimb în raport cu celelalte valute, precum euro sau dolar, deloc bun, şi oricum se va devaloriza pentru o perioadă, până există creştere economică. Ceea ce se traduce, evident, prin scumpiri peste scumpiri, că economia grecească va fi calculată în drahme, nu în Euro. Iar dacă Euro se va tot scumpi…

Un exemplu mai familiar e chiar cursul Leu – Euro, care a ajuns de la 3,33 lei, în 2007, la 4,5 lei prin 2010 şi, de atunci, n-a mai scăzut. Euro ar fi tot mai scump pentru o bună bucată de vreme. Or, climatul economic românesc a fost stabil, pe când economia Greciei se va duce în jos pentru o bună bucată de vreme, cel puţin vreo doi ani, dacă nu chiar vreo trei-patru.

Situaţia nu e deloc roz

Şi problema esenţială, aici, este că Grecia nu e o ţară producătoare. România, de exemplu, s-ar susţine mult mai uşor din ce produce intern decât Grecia, deşi nici noi nu stăm extrem de bine, fiind tot o ţară care se bazează mai mult pe consum decât pe producţie, dar, în orice caz, am avea mai multe şanse să ne descurcăm.

Este şi motivul pentru care Tsipras insistă că neacceptarea condiţiilor creditorilor nu trebuie să însemne ieşirea din zona euro. Pe de altă parte, neacceptarea condiţiilor înseamnă perpetuarea situaţiei actuale, de control al capitalului – în esenţă, banii sunt blocaţi în bănci şi nu ai voie să retragi decât într-o anumită limită şi nici nu poţi face plăţi electronice.

Practic, e conştient că n-are nici o soluţie viabilă de ieşire din situaţia în care singur a intrat.

Din bailout în bailout

Şi ar mai fi un aspect. Citeam pe undeva că, la modul cum se pune problema acum – şi ăsta e unul dintre motivele pentru care, de data asta, creditorii n-au mai dat înapoi -, tot negociind la nesfârşit şi nepunând în practică măsurile de echilibrare a bugetului, care să ducă la creştere economică, Grecia o va ţine în acelaşi ritm ani de zile.

Şi tocmai asta vor să scoată în evidenţă creditorii, că politicile lui Tsipras nu sunt fezabile şi că, în ritmul ăsta, grecii o vor ţine în bailout-uri din jumate în jumate de an. E exact motivul pentru care nu li s-a acceptat al treilea bailout. Adică, pe scurt, Tsipras face experimente pe banii altora fără să acorde vreo garanţie că îi va şi returna.

Cine pe cine şantajează

În excesele sale de populism, Alexis Tsipras a tot urlat că creditorii şantajează Grecia. În fapt, Tsipras era şantajistul. Prim-ministrul grec a mizat pe faptul că, dacă nu va primi bani în termenii impuşi de el, europenii nu vor risca instabilitatea monedei Euro sau generarea unei noi crize economice la nivel european.

Ce n-a luat el în calcul e faptul că Grecia e singura ţară în gaură, în timp ce restul ţărilor – sau, cel puţin, marea lor majoritate – au creştere economică. Atât nemţii, cât şi francezii, au spus clar că îşi permit chiar şi ieşirea Greciei din zona Euro, câtă vreme au lichidităţile necesare să nu intre într-o nouă criză, ci să treacă peste cu bine, ba chiar relativ uşor. De altfel, până şi polonezii – care, totuşi, sunt un caz diferit, încă n-au trecut la Euro – au declarat că o eventuală ieşire a Greciei din zona Euro nu-i va deranja cu nimic.

“Ai zis că explici pe scurt…”

Mai scurt de-atât nu cred că se poate explica toată criza din Grecia, ba sunt convins că mi-au mai scăpat nişte aspecte. Cert e că toată criza din Grecia e generată de clasa politică şi mai puţin de situaţia economică. Nu e vorba doar de bani sau de nişte principii, ci e vorba de nişte calcule economice la nivel de Uniunea Europeană.

Grecia a intrat în Uniunea Europeană şi apoi a aderat la Euro “pe burtă,” măsluind rapoarte economice. E drept, nu e vina grecului de rând, ci a politicienilor, iar astea sunt consecinţele. Însă asta nu înseamnă că nu puteau fi mai atenţi la modul în care a decurs economia sau că nu puteau să implementeze nişte reforme la timpul potrivit. În mod normal, după criza asta, Alexis Tsipras ar trebui să fie terminat ca om politic. Rămâne de văzut.

Cum zicea şi Miron Damian pe Facebook, pe care-mi permit să-l citez, “nu există o politică de austeritate. Termenul însuși e nepotrivit. Grecii au sisteme de ajutor social care nu sunt nicăieri, nici măcar în ‘socialistele’ țări nordice, și au și o problemă cu corupția și clientelismul, mai degrabă inexistente acolo. Dacă ei au parte de austeritate, atunci mai bine de jumătate din eurozonă trăiește de-a dreptul spartan, să-mi fie scuzată referința ironică“.

Cam despre asta e vorba. Sau, vorba lui Margaret Thatcher, “The problem with socialism is that you eventually run out of other people’s money.”

Articol scris de Alex Mihăileanu, preluat de pe subiectiv.ro

În 1974, Uniunea Sovietică pornea cel mai mare și mai scump proiect din istoria explorării spațiului.

Vârful de lance al proiectului a fost programul Buran, construit în secret după schițe furate de către KGB de la NASA. De aici și asemănările izbitoare dintre navetele spațiale ale SUA și naveta Buran. Evident, diferențele constau doar în partea de gabarit, rușii făcând totul la o scară mult mai mare.

Buran (din rusă Буран = viscol) a făcute testele inițiale de zbor cu ajutorul unui avion AN-225, special conceput pentru acest scop. Naveta era sprijinită pe spatele avionului și se lansa direct de pe avion în timpul zborului. Între timp inginerii ruși lucrau la proiectarea racheta purtătoare, numite Energhia. Această rachetă purtătoare se deosebea față de cea creată de către NASA prin faptul că folosea combustibil lichid (kerosen) iar cele americane combustibil solid. Racheta Energhia era capabailă să plaseze pe orbita selenară 32 de tone iar pe cea marțiană 28 de tone.

Primul zbor al navetei a fost executat pe 15 noiembrie 1988 de pe cosmodromul Baikonur. După două orbite în jurul Pământului, timp de 3 ore, naveta s-a întors pe cosmodrom într-un mod complet automat, cu o abatere de doar 3 metri de centrul pistei de aterizare. A fost primul zbor complet automat în spațiu realizat de către o navetă spațială.

După căderea Uniunii Sovietice și investiții de zeci de milioane și poate chiar miliarde de dolari, proiectul a fost abandonat în 1993. Hangarele și facilitățile au fost închise și părăsite.

Fotograful Ralph Mirebes a vizitat la începutul lunii trecute un hangar unde se află o astfel de navetă în Kazahstan.

Hangarul în care se construia naveta spațială de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan.

Hangarul abandonat are o lungime de aproximativ 130 de metri și o înălțime de 60 de metri. În poză se pot vedea ușile gigantice care se dau la o parte pentru a ieși naveta.

Precum se vede în imagine, rușii nu au construit doar o singură navetă. Au ajuns la nivelul în care pregateau producția de serie a navetelor.