Ce poate fi mai dificil decât atunci când sorţii îţi hărăzesc ca adversar, încă din primul tur, tocmai pe deţinătoarea en-titre a Cupei Campionilor Europeni, care cu o săptămână înaintea primei manşe îşi îmbogăţise palmaresul cu încă un trofeu preţios, Cupa Intercontinentală! Aşadar, campioana României din ediţia 1969/70, UTA, urma să dea piept cu formaţia care câştigase în acel an finala C1 în faţa lui Celtic(!), iar apoi i-a înfrânt şi pe argentinienii de la Estudiantes la Plata! În speţă echipa ce domina pe atunci fotbalul european intercluburi, Feyenoord. Antrenată de austriacul Ernst Happel, trupa din „Ţara Lalelelor” avea jucători de mare calibru, precum van Hanegem, Moulijn, Israel, van Duivenbode, Hasil sau Kindvall. Ce mai puteau să spere arădenii în aceste condiţii? Decât să nu piardă la scoruri „astronomice”, gândindu-se că, oricum, vor pica de pe un „cal frumos”.
Şi totuşi, în seara de 16 septembrie 1970, la Rotterdam, în faţa a peste 60 000 de spectatori, „Bătrâna Doamnă” a reuşit un rezultat neverosimil, 1-1, în faţa celor de la Feyenoord! Atacantul Florian Dumitrescu a deschis scorul în minutul 14, trimiţând cu capul în plasă, la o centrare a lui Axente, pentru ca gazdele să egaleze zece minute mai târziu, prin W. Jansen. După acest prim joc, principalul arădenilor, regretatul Nicolae „Coco” Dumitrescu, declara: „ De când sunt antrenor, niciodată nu mi s-au realizat, aşa cum am gândit, planurile tactice ca în acest joc!”. Iată ce a povestit fostul mare internaţional al alb-roşiilor, Flavius Domide: „Practic, noi ne-am pregătit să nu primim mai mult de două goluri. Tocmai de aceea am jucat câteva meciuri cu formaţii tari. Succesul echipei a constat în unitatea deosebită dintre cei 12-13 jucători, tactică excelentă a antrenorilor, dar şi forma de zile mari a portarului Gornea. De fapt, ne-am autodepăşit cu toţii!”.
Şi a urmat meciul retur, pe 30 septembrie, la Arad. Cei de la Feyenoord, care consideraseră rezultatul din tur un simplu accident pentru ei, au venit convinşi că se vor califica, chiar antrenorul Happel susţinând că „doar dacă se va întâmpla o minune vom fi eliminaţi. Dar aşa ceva nu se va întâmpla”. Ei bine, cea de-a opta minune a lumii(aşa cum era redată în presă calificarea arădenilor) s-a întâmplat. Susţinută frenetic de aproximativ 20 000 de spectatori, UTA a făcut faţă cu brio atacurilor în valuri ale vizitatorilor, terminând meciul nedecis, 0-0, scor care le-a conferit calificarea!
Eroii meciului au fost următorii (cu notele acordate de trimisul revistei “Fotbal”): Gornea 10, Biró 8, Poszonyi 10, Leretter 10, Brosovszky 9 – Petescu 9, Domide 8, Kalinin 6 (Sima 7), Axente 8, Otto Dembrovschi 7, Florian Dumitrescu 9. Aradul a fost în sărbătoare după acest meci. La hotelul “Astoria” unde erau cazaţi olandezii “Happel, Happel, ha, ha, ha” a fost lozinca cea mai scandată.
De ce scriu azi despre ce s-a întâmplat acum aproape 40 de ani? Pentru că aseară am trait pe stadion miracolul pe care mi-l povesteau oamenii mai în vârstă. Am fost pe stadion să urmăresc returul celor de la FC Timişoara (da! rivalii echipei mele favorite) cu cei de la Shaktar Doneţk. Am retrăit cam aceleaşi emoţii şi bucurii pe care le-au trăit şi în urmă cu 40 de ani arădenii. Cică istoria nu se repetă. Culmea, a zis-o până şi Lucescu, proaspăt desemnat antrenor emerit şi a primit titlul Steaua României. Ce ironie a soartei, Timişoara să imite performanţa cu care se laudau rivalii de la UTA! Ce paradoxuri ne oferă fotbalul! Dar ce frumos e... Citiţi cronica de mai sus şi citiţi ziarele (online) de azi, parcă sunt trase la indigo. Diferă doar numele actorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu