Sindromul mortului de pe trotuar

Un editorial superb scris de către Liviu Mihaiu pe adevarul.ro care prezintă şi starea mea din zilele astea zilele accidentlui aviatic din Apuseni:

„Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită“ - Andrei Pleşu. 

Nu-mi plac şi nici nu mă aneantizează delirurile de ferpar. Moartea la noi stârneşte o efuziune greţoasă. Şi rating. Nu există mai mare bucurie pentru producătorii televiziunilor decât moartea sau nunta unui nume sonor, şi, cu cât omul este de extracţie mai îndoielnică, cu-atât demnitatea ştirii este mai precară. Şi a noastră o dată cu ea. Suntem topiţi după eroi, dar cu o singură condiţie: să fie morţi în costume de mireasă! Asta ne stârneşte nu numai imaginea şi spaima propriei noastre morţi, dar ne face să bocim în valuri de ipocrizie.

Ne băgam cu camera în siciru ca nenorociţii soartei după peştii morţi într-o baltă poluată. Apar reporterii tâmpiţi de cinci sute pe lună şi pun întrebări de doi lei gen: „Cum vă simţiţi acum când ştiţi că sunteţi în viaţă!!?” 

Cum moare unul în timpul serviciului, cum începe tot şanţul să strige: „Respect, eroule!” După care se formează potera de urmărire a vinovaţilor: „Te vrem, boule!” Sângele mai vrea sânge! „There will be blood!” Vrem un ţap ispăşitor! De preferinţă să fie de la stat. Pe care-l urâm din tot sufletul nostru socio-psiho-pupu-patologic. E motiv de o nouă răfuială cu înjurături groase între corturi, specialitatea casei româneşti. Haterii trag din toate poziţiile, iar specialiştii de-abia apucă să bâiguie ceva. Partea bună la o tragedie este că dispar politicienii în timp ce înfiinţează o comisie de anchetă. Se promit reforme profunde. Partea proastă este că de fiecare dată este la fel. Recurenţă carnavalesca a neputinţei şi a hoţiei adminstrative a atins limita de jos. Mi-aduc aminte de momentul când, în urmă cu câţiva ani, o salvare a abandonat un om fără adăpost pe trotuar. Mort. S-a declanşat o reformă a Sănătăţii. 

Trei zile în direct la televizor de sfântă indignare. Dezvăluiri, secretari de stat în serie, Arafat în paralel, carduri de sănătate noi! Fâs. Sistemul şi-a revenit entropic fix în direcţia unde-s banii dumneavoastră! Alt „ultim” scandal a fost cel al învăţătoarei care-i ceartă pe părinţi că nu se ridică la nivelul de ştaif şi spagă al şcolii Maria Rosetti. Trei zile autorităţile au declanşat reforma şi goana după anticorupţie. Au demis învăţătoarea, chiar dacă ştiau sigur că va câştiga în instanţă. Ministrul a rămas că doar nu era vina lui, era a... sistemului! Şi el nu reprezintă „sistemul”, el o reprezintă pe cea care l-a pus acolo, „o înţelegere”. Rezultatul nu a fost prioritatea educaţiei a la „finlandaise”, ci interzicerea fondului clasei. Noi nu construim, noi interzicem! A greşit copilul, suntem răi, dar e al nostru. 

Şi, totuşi, ne indignăm: „Doamne, în ce ţară trăim!!?”œ Trăim într-o ţara în care nu ne revoltăm când cineva este umilit, când cineva este hărţuit, când cineva ne fură, când cineva ne ignoră, când cineva ne corupe, când cineva ne omoară trecutul, când cineva ne dărâmă monumentele, când cineva ne înjură în fiecare seară, când cineva ne otrăveşte mâncarea, când cineva ne ia pământurile şi ne pune badigarduri. Trăim în ţara în care, de fapt, nu ne pasă că trăim. 

 Dacă moare cineva însă, eh, atunci, da! Merită trei zile de reformă şi spume în singura ţara în care succesul nu are succes, în care binele nu se simte prea bine şi incompetenţa este perfect constituţională. Însă, se aude un vuiet. Ceva care vine de jos în sus. Adică de-acolo de unde trebuie să înceapă orice schimbare...

Sursa