Poate stiti asta deja... sau ati spus-o fiecare macar o data. Hai totusi sa povestesc ce s-a intamplat weekendul acesta. Vineri dupa amiaza am dus-o acasa pe o colega de servici. Eram impreuna cu Ade in masina. Cand am ajuns in fata blocului am vazut intr-o balta (a plouat toata ziua si a fost fort frig) o pisicuta mica cat pumnul meu. Era gri si frumoasa foc. Tremura de frig si era uda leoarca ca a stat cred vreo 2-3 zile in ploaie si in frig. I-am zis la Ade sa o duca frumos undeva la adapost, intr-o scara de bloc sa nu o mai ploua si sa nu ii mai fie asa de frig. Cand era cat pe ce sa o duca, Ade a observat inca o pisicuta ca si ea, la fel de mica, dar tigrata, care era intinsa intr-o balta, uda, si de abia respira... era pe moarte. In acel moment Ade a inceput sa planga si sa ma convinga sa o luam cu noi ca altfel va pati ca "fratiorul" (nu ii stiam genul) ei. In acel moment am acceptat si am luat-o. Respira atat de greu mititica, parca era un om TBC-ist. Statea la cald la Ade in brate si se chinuia sa respire. Am inceput sa dau telefoane si sa caut o punga de nisip ca sa aibe unde urina, sa fac rost de ceva papica. Pana la urma am fost la un supermarket si m-am "alimentat" cu toate necesare pentru a o ingriji pe micuta. Cand sa cobor din masina, ea stand la cald, a capotat la Ade in brate, credeam ca atat i-a fost, dar ea dand de caldura a adormit. Acasa am inceput sa o ingrijim, sa incercam sa o hranim, sa facem tot ce putem sa se simta bine. Ea se chinuia sa respire si alerga dupa noi prin casa. Se atasase de noi, si noi de ea. Seara tarziu am vazut ca tot asa respira si nu vrea sa mamance am decis sa o ducem la doctor. Asa ca am fost la clinica dr. Serdean si chiar daca am ajuns dupa ora inchiderii au acceptat sa o vada si sa o consulte. Avea temperatura foarte scazuta incat nici nu pornea termometrul electronic. I-au dat niste antibiotice si o seringa cat ea de mare de glucoza. I-am cumparat niste laptic special pentru pisicute. Cand a trebuit sa ii facem fisa am aflat ca e fetita si ne-a intrebat ce nume sa ii dam. Ne-am gandit la "Lucky" pentru ca noi consideram ca e norocoasa ca am gasit-o si am salvat-o de pe strada. Acasa am incercat sa o hranim, nu prea a vrut sa pape laptic. Apoi cand am mers in pat ea dupa noi, a incercat sa urce in pat langa noi. Era atat de cuminte si frumusica. La ora 4 dimineata ne-am trezit si iarasi am incercat sa o hranim. Aceasi chestie am incercat si dimineata la 8. Nu am dormit aproape deloc toata noapte din cauza ei. La ora 13 am dus-o din nou la doctor sa continue tratamentul. I-a mai dat o injectie cu antibiotice si apoi a incercat sa ii desfunde nasul. In acel moment s-a innecat sau nu stiu ce s-a intamplat dar a intrat in coma. Nu a mai respirat vreo cateva secunde si nu si-a mai revenit complet. Respira dar era lesinata. Atunci doctorii ne-au zis ca o duc in salonul operator si noi nu avem voie acolo. Am plecat in sala de asteptare doar cu ganduri negre in cap. Stateam in salon si vedeam cum alearga doctorii pe langa noi si nu ne spun o vorba. Ade era ceva mai optimista si tot imi spunea ca va fi bine. Dupa vreo 40 de minunte o doctorita a venit si ne-a zis ca si-a revenit cat de cat dar nu poate sa ne-o dea ca e pe perfuzii si sta la incalzit si in cutia de oxigen. Am luat decizia sa o lasam la ei peste noapte si sa speram ca isi va reveni dupa ce va fi pe medicamentatie. Am plecat la Arad la parinti si pana cand nu am sunat la spital pe seara sa vedem cum se simte si pana nu ne-a spus ca si-a revenit, ca a mancat si e mai bine nu m-am linistit. Duminica dimineata am mers din nou la clinica sa o luam, sperand ca e ok. Ne-au zis ca au hranit-o peste noapte, ca a inceput sa se incalzeasca (avea 33 de grade fata de 38 cat trebuia sa aibe in mod normal) si ne-au adus-o sa o vedem. Era cu un fluturas pe labuta dreapta din fata pentru perfuzii. Asa de mica era labuta ei incat fluturasul era cat labuta ei. Era tot asa lesinata, dar din cand in cand incerca sa se ridice sa mearga sau mieuna incet. Apoi iarasi se molesea. Pana la urma doctorita ne-a zis ca doreste sa o mai tina la cald si pe perfuzii pana dupa amiaza. Noi am mers la un gratar si cand ne simteam mai bine a sunat de la clinica. Ne-a dat o veste tulburatoare... A intrat din nou in comasi nu stiau nici ei ce sa ii mai faca. Dupa inca 30 de min ne-au sunat si ne-au rugat sa venim sa luam o decizie in privinta ei, ajunsese la oxigenare de doar 50% si din cauza asta a facut un edem cerebral. Nu mai avea sanse... Am plecat de urgenta la Timisoara. Pe drum, vreo 30 de minute, nu puteam sa vorbim unul cu altul. Incercam sa nici nu o privesc pe Ade sa vada ca ma dau lacrimile sau sa o vad pe ea cum plange. Am ajuns la spital si ne-a explicat pe larg ce se intamplase si ca nu mai au ce sa ii faca. Am acceptat ca sa o scoata de la perfuzii si oxigen sa nu se mai chinuie. Cand doctorita ne-a intrebat daca dorim sa o mai vedem o data am izbucnit amandoi in lacrimi. Pur si simplu nu ma mai puteam controla. Nu mai puteam sa o mai vad o data, sa ii vad acei ochi mici si sa stiu ca nu mai pot sa fac nimic pentru ea. Am plecat repede acasa si am plans toata ziua.
Pur si simplu am incercat tot ce puteam sa o salvez dar nu a fost sa fie. Mai mult nu stiu ce puteam sa fac pentru ea. Macar i-am dat inca o noapte in care a stat langa niste oameni, la cald, si care s-au atasat de ea. Macar nu a ajuns sa fie un ghem de blana in blana ca "fratiorul" ei. Mi-e ciuda ca nici macar o poza nu m-am gandit sa ii facem, dar poate e mai bine asa, pentru ca de fiecare data cand o vedeam in poza plangeam iarasi. Oricum, va ramane in aminitirile noastre.
Scuze daca am facut unele greseli dar si cand scriam aceste randuri am tras o tura de plans si nu stiu ce am scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu