Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaș de cult ortodox din localitatea Densuș, județul Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din România, construită în secolul XIII. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.
Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” este un lăcaș de cult cu o înfățișare stranie, construit din piese litice, aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, compus dintr-un naos pătrat și o absidă cu închidere semicirculară; la interior, patru stâlpi, alcătuiți fiecare din câte două altare romane suprapuse, descriu un careu central, deasupra căruia se înaltă un turn, cu patru secțiuni distincte. Pe latura sudică a altarului s-a adăugat un diaconicon scund, boltit semicilindric; târzii sunt și pronaosul vestic, precum și coridorul sudic al navei, astăzi ruinate. Istoriografia laică pledează pentru apartenența construcției, la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mănjina drept ctitori. Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568, acesta s-ar fi reutilizat ca biserică după mijlocul secolului al IX-lea. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt operă a trei zugravi diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg.
Actualmente, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”. Dublarea acestuia - nu se știe care a fost cel inițial - trebuie pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcașului, care putea avea caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al bisericii cu un altul. Dar, în acest caz, renovarea nu poate fi pusă în legătură decât cu familia locală a Mușineștilor, atestați documentar începând din secolul al XIII-lea. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice românești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu